Miorița – Povestea oii îmbrăcate în haină de lup

A fost odată că niciodată un berbecuț care se uita noaptea la stele iar ziua căuta cai verzi prin poieni sau se visa capră neagră în vârf de munte. Când era cu prietenii lui din pădure, spunea povești amuzante. Cum e cea despre prietenul lor, taurul Ferdinand, care în loc să alerge după văcuțe se laudă că el le vede la fel de bine din vârful dealului. Desigur, unele animale îl mai înțepau că el de fel nu e chiar tăuraș, ci doar puțin bou. Și apoi trebuiau să se ferească de coarnele supărate ale lui Ferdinand, dar a două zi deveneau din nou prieteni și miroseau împreună florile. 

Vinul Cleopatrei – povestea celui mai scump fir de nisip din lume

Un fir de nisip ce pribegea prin râul timpului a ajuns după mulți ani să se odihnească în cochilia unei scoici. Scoica, speriată de faptul că firul de nisip ar putea să-i zgârie corpul moale, a început să construiască un zid perlat în jurul acestuia, an după an, fără oprire. 

Povestea colivingului

”Măi nepoate, te-aștept pe la mine cu un ceai și cu biscuiți așa cum iți plăcea când erai copchil”

”Bunicule, nu am timp că plec la teambuilding cu colegii de coworking.”

”Măi copile, teambuilding am aflat ce e de la televizor, dar ce e ăla coworking?”

”Un spațiu de coliving, bunicule. Un loc unde împărtășim idei.”

‘Apoi zi așa nepoate, să înțeleg și eu. Că doar toți împărtășim coliva de când e lumea asta bună…” zise bătrânul cu un zâmbet șugubăț în barbă.

Povestea muntelui din pietre

Era odată un rege bătrân care domnea într-o țară îndepărtată, acolo unde soarele răsare devreme si se culca târziu iar câmpul se întinde cât vezi cu ochii.

Tărâmul era străbătut de un râu uriaș care era însă foarte temut de către oameni. Pentru că era singura apa din ținut, oamenii își cultivau grânele pe malurile acestui rău. Când ploua însă foarte mult, râul se umfla si distrugea totul în cale, inclusiv câmpurile cu recolta oamenilor.

Povestea celor 100 de euro

La început erau doi vecini despărțiți doar de un gard. Gardul era mai mult pentru găini, să nu dea iama în grădinile de zarzavat.

Aproape zilnic vecinii se întâlneau ‘la gard’. 

Dă–mi și mie un ciocan, Vasile. Ai un kil de zahăr, Ioane? Hai să ciocnim un pahar, Vasile, pleacă ficiorul la facultate. Ioane, fiu-miu s-a dus la muncă în Spania…

A trecut un an, fiul lui Ion e la facultate, fiul lui Vasile trimite acasă prima sută de euro.

Vasile îl strigă pe Ion la gard, din nou.

Vecineee, vii puțin? Pe la șase îmi vine o căruță cu lemne și sunt la birt, fac cinste pentru fii-miu. Crezi că mă poți ajuta? Hai că îți dau 50 de lei să–ți cumperi și tu o bormașină din aia de la televizor. Ceee, nu știi ce e aia bormașină? Un ciocan mai deștept ca fiu-tu, bă…

 

Povestea vorbei în țara de poveste

 

La început a fost limba de lemn roșu a noii lumi. Treptat, treptat ea s-a ridicat într-o stea ce strălucește pe al nostru tricolor. Orice Făt-Frumos, haiduc sau domnitor a aflat cu bucurie că este de fapt un candidat la medalia de ziditor al lumii noi. Orice balaur, boier sau chiabur s-a autodenunțat ca fiind un vrășmaș ce-n luptă merită zdrobit, sau măcar trimis la reconversie profesională la un canal. În limbajul cultural al viitorilor cutezători s-a inventat comentariul literar care să ordoneze tinerele minți ne-coapte. Ca să mai coloreze limbajul monocolor proletariatul a strecurat prin filme, cărți și bancuri pilde nevinovate ce scoteau peri albi comisiilor de cenzură. Libertatea era totală cu condiția să nu fie intrerpretată prost.

Povestea bibliotecarei

Prima dată am intrat într-o bibliotecă de mână cu bunică–mea, cred că prin ‘85. Aveam nouă ani, vacanța de vară dintr-un orășel prăfuit de pe malul Dunării. Sătulă să tot răsfoiesc la nesfârşit cele câteva cărţi vechi uitate de taică-miu în dulapul din hol, mamaie s-a hotărât să scape de mine aruncându–mă direct în fluviul literar.

Țarina de poveste

A trecut mai mult de o lună de când ne-am întors din călătoria de pe Dunăre. Acum ne-am reîmbrăcat uniforma pe care am dat-o jos când am pornit. Unii s-au reapucat de afaceri, alţii de filmat, alţii de pus cărămizile la casa visată. Personal simţeam însă că lipseşte ceva, o cheie de boltă, un răspuns la întrebarea aia  care nu-mi dădea pace: „Cum a fost posibil?”. Am citit zeci de cărţi motivaţionale, am văzut zeci de filme care au acelaşi mesaj că totul e posibil dacă îţi doreşti, dar cu toate acestea era un ceva care nu-mi dădea pace.

Pilotul de pe Dunăre

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană” este o replică de film care îmi revine obsesiv în minte. Încerc să mă conving că voi reuși să transmit cu totul alt mesaj.

Acum câteva luni am cunoscut un om care prima dată am crezut că nu are toate ţiglele pe casă. Un om care vroia să parcurgă toată Dunărea înot numai în costum de baie inspirat de o carte scrisă de Jules Verne. Ştiam doar că traversase Canalul Mânecii fără neopren pe el, că e bibliotecar din Petroşani şi că se antrenează în perioade în care cei mai mulţi dintre noi intrăm în casă şi verificăm dacă sunt fierbinţi caloriferele.

Dunarea albastra (partea a II-a) – Austria

Ziua 8 Erlau (2215) – Inzell (2182) – 33 km

Dupa ce ne luam ramas bun de la echipa de organizare germana intram in Austria fara niciun semn oficial. Peisajul devine insa din ce in ce mai salbatic, dealurile lenese se transforma in adevarate chei, iar Dunarea impresurata din toate partile ne cearta cu nori de furtuna. Ajung in Inzell odata cu ploaia, iar dupa o scurta cina ma bag la somn in rapait mocanesc.