Povestea vorbei în țara de poveste

 

La început a fost limba de lemn roșu a noii lumi. Treptat, treptat ea s-a ridicat într-o stea ce strălucește pe al nostru tricolor. Orice Făt-Frumos, haiduc sau domnitor a aflat cu bucurie că este de fapt un candidat la medalia de ziditor al lumii noi. Orice balaur, boier sau chiabur s-a autodenunțat ca fiind un vrășmaș ce-n luptă merită zdrobit, sau măcar trimis la reconversie profesională la un canal. În limbajul cultural al viitorilor cutezători s-a inventat comentariul literar care să ordoneze tinerele minți ne-coapte. Ca să mai coloreze limbajul monocolor proletariatul a strecurat prin filme, cărți și bancuri pilde nevinovate ce scoteau peri albi comisiilor de cenzură. Libertatea era totală cu condiția să nu fie intrerpretată prost.

 

Atunci când a fost eliberată cu glonțul revoluției mămăliga lingvistică a explodat. Fiecare castă și-a însușit propriul limbaj. I-am spus maică-mii că intru într-un miting și m-a rugat speriată să fiu atentă să nu iau bătaie de la jandarmi. I-am spus țăranului că soluția magică cu care trebuie stropită roșia lui este un brand de țară puternic și el și-a dezgolit bucuros brațele noduroase. Tânarul informatician mi-a spus că trebuie să digitalizăm țara iar eu am cabrat degetele pe pix gata să începem.  Iar după un timp consultantul m-a anunțat cu un aer misterios că afacerea pe care am început-o cu banii de la taica-miu și dacia lui unchi-miu trebuie să o mut în nor, să o ar și vâr.

Pănă într-o zi când am hotărât să ne întâlnim toți pe un picior de plai ca să vedem dacă mai știe careva mioritica. Niciunul dintre noi nu a avut curajul să înceapă așa că am băgat mâinile în buzunare puțin rușinați. Primul a a găsit un sâmbure și a zâmbit: Salut, cireșari! Altul a găsit o monedă și ne-a întrebat dacă mai știm să jucăm banul la perete. Ultimul a găsit un bold și am tulit-o la pescuit. Acolo ne-am aruncat costumele și, țuști, la scăldat!

 

Auraş, păcuraş,

Scoate apa din urechi,

Că ţi-oi da parale vechi;

Şi ţi-oi spăla cofele

Şi ţi-o bate dobele!

Anunțuri

Povestea bibliotecarei

Prima dată am intrat într-o bibliotecă de mână cu bunicămea, cred că prin ‘85. Aveam nouă ani, vacanța de vară dintr-un orășel prăfuit de pe malul Dunării. Sătulă tot răsfoiesc la nesfârşit cele câteva cărţi vechi uitate de taică-miu în dulapul din hol, mamaie s-a hotărât scape de mine aruncându direct în fluviul literar.

Citește în continuare ‘Povestea bibliotecarei’

Țară de poveste


A trecut mai mult de o lună de când ne-am întors din călătoria de pe Dunăre. Acum ne-am reîmbrăcat uniforma pe care am dat-o jos când am pornit. Unii s-au reapucat de afaceri, alţii de filmat, alţii de pus cărămizile la casa visată. Personal simţeam însă că lipseşte ceva, o cheie de boltă, un răspuns la întrebarea aia  care nu-mi dădea pace: „Cum a fost posibil?”. Am citit zeci de cărţi motivaţionale, am văzut zeci de filme care au acelaşi mesaj că totul e posibil dacă îţi doreşti, dar cu toate acestea era un ceva care nu-mi dădea pace.

Citește în continuare ‘Țară de poveste’

Pilotul de pe Dunăre

„Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană” este o replică de film care îmi revine obsesiv în minte. Încerc să mă conving că voi reuși să transmit cu totul alt mesaj.

Acum câteva luni am cunoscut un om care prima dată am crezut că nu are toate ţiglele pe casă. Un om care vroia să parcurgă toată Dunărea înot numai în costum de baie inspirat de o carte scrisă de Jules Verne. Ştiam doar că traversase Canalul Mânecii fără neopren pe el, că e bibliotecar din Petroşani şi că se antrenează în perioade în care cei mai mulţi dintre noi intrăm în casă şi verificăm dacă sunt fierbinţi caloriferele. Citește în continuare ‘Pilotul de pe Dunăre’

Dunarea albastra (partea a II-a) – Austria

Ziua 8 Erlau (2215) – Inzell (2182) – 33 km

Dupa ce ne luam ramas bun de la echipa de organizare germana intram in Austria fara niciun semn oficial. Peisajul devine insa din ce in ce mai salbatic, dealurile lenese se transforma in adevarate chei, iar Dunarea impresurata din toate partile ne cearta cu nori de furtuna. Ajung in Inzell odata cu ploaia, iar dupa o scurta cina ma bag la somn in rapait mocanesc.

Citește în continuare ‘Dunarea albastra (partea a II-a) – Austria’

Dunarea albastra (partea I) – Germania

Toata copilăria am petrecut-o pe malul Dunării, la Harsova. Ascundeam hainele în boscheti si treceam inot in insula botezata proletar “23 August”.  Dupa ce incingeam cateva ore de fotbal cu vreo minge sparta adusa de ape, stomacul ne indruma catre activitati mai pragmatice. Cei mai curajosi dintre noi cautau cu mainile goale raci si scoici in gaurile din namol, iar aia mai cu teama de ciupituri vanau oale ciobite esuate pe mal. Cu chibrituri carate in gura ca sa nu se ude incropeam un pranz ad-hoc cu delicatese acvatice constand din raci mai degraba inecati decat fierti si scoici care aveau consistenta unei bucati de cauciuc cu gust de namol. Plecam spre case obositi si cu burtile aproape pline cu gandul la ziua urmatoare. Citește în continuare ‘Dunarea albastra (partea I) – Germania’

Thailanda – În loc de epilog

Am fost întrebat dacă experiența din Thailanda a reprezentat pentru mine o revelație. Răspunsul este negativ. Nu am plecat în această aventură cu un scop precis, nu mi-am propus să descopăr vreun adevăr despre lume sau despre mine însumi. Un vechi proverb zice că nu contează destinația, ci drumul. Iar fiecare dintre cele 33 de zile în Thailanda au însemnat câte un mic pas înainte. Ceva nou aflat, simțit sau trăit. Sunt momente de care îmi aduc aminte de mirosul de iarba arsă și pământ uscat. Altele în care am admirat umil măreția naturii. Și foarte multe momente care m-au făcut să zâmbesc.

În total au fost două mii șapte sute de de kilometri cu motocicleta, două mii cu avionul și trenul si încă vreo două sute pe apă. Unsprezece parcuri naționale si șase insule. Poate părea mult dar e infim. Și nu numai ca distanță, ci și ca timp. Sunt locuri pe care aș fi vrut să le descopăr pe îndelete, sunt oameni de la care mi-am luat rămas bun prea repede.

Am dormit în toate locațiile posibile: la cort, la cinci stele, pe debarcader, în bungalouri, în parcuri naționale, pe plajă. Ce m-a surprins în mod plăcut este sentimentul de siguranță pe care l-am avut întreaga perioadă. Cât am avut scuterul am lăsat in buzunarul acestuia, la vedere, o husă de telefon care arată ca un portofel de piele. A rămas acolo aproape două săptămâni, zi și noapte. Poate e doar noroc.

Un alt lucru pe care l-am remarcat este amabilitatea, câteodată exasperantă a thailandezilor. Amabilitate care se traduce atât în deja celebrul zâmbet, dar și în lucruri mai practice. În două săptămâni de condus am fost claxonat o singură dată și asta din vina mea, iar expresiile nu sau nu știu se pare că nu prea există în vocabular (chiar și atunci când ceri o indicație rutieră și ești trimis întro direcție greșită). În plus, am avut impresia că thailandezii nu prea se împacă nici cu ideea de dolce far niente specifică in special europenilor, așa că sunt șanse mici să te oprești la vreo terasă și să ți se spună că e ora de siesta.

În ceea ce privește zona logistică, cartela de 3G cumpărată la aeroport a ținut loc de ghid turistic, hartă, agenție de rezervări și enciclopedie. 2gb de trafic valabil o lună costă undeva la 15 euro, acoperirea fiind foarte bună peste tot pe unde am fost. La cartela mea (True MoveH) după terminarea traficului viteza de download a scăzut, dar a rămas cea de upload. Amănunt foarte util cand am pierdut camera foto, apucasem sa fac backup în timp real la aproape toate pozele. În plus, majoritatea restaurantelor si hotelurilor au wireless, cu toate că la multe merge cam încet.

Partea de cazare am rezolvat-o mai ușor decât mă așteptam. La Bangkok am rezervat din țară pentru primele 3 nopți și am prelungit ulterior cu încă trei la hotel. Parcurile naționale au majoritatea bungalow-uri sau măcar corturi de închiriat. Am înțeles că în timpul sezonului turistic e bine sa fie verificată disponibilitatea telefonic. În rest am folosit cu succes booking.com, inclusiv pentru rezervări cu câteva minute înainte de a ajunge la destinație. În zonele în care booking nu are acoperire, Google Maps mi-a oferit cel puțin un punct roșu pe hartă la interogarea hotel sau accomodation. De cele mai multe ori  un motel/pensiune fără review, dar e mai bine decât cerul liber.

Drumurile pe care am fost le pot încadra în categoria bune și foarte bune raportat la țara noastră. În afară de Bangkok unde nu m-aș încumeta cu niciun fel de vehicul în trafic, în rest acesta mi s-a părut lejer. Cel puțin în nord-est am mers zeci de kilometri fără să întâlnesc vreo mașină.  Șoferii sunt obișnuiți cu motocicliștii așa ca nu-ți taie fața din scurt când fac stânga și semnalizează aproape tot timpul la schimbarea direcției. În plus, datorită temperamentului mult mai liniștit nu prea întâlnești kamikaze care vor să meargă cu 120 la oră când restul merg cu 80.  Majoritatea mașinilor mici sunt sunt de fapt pickup-uri, folosite cu simț practic atât pentru transport marfă, cât și pentru persoane.

Un ultim aspect pe care aș vrea să-l menționez este legat despre turism și percepția despre străini. În zonele dedicate (în special în insule, unde lucrează în domeniu mulți imigranți din țările învecinate) turistul e găina cu ouă de aur, iar de multe ori zâmbetul l-am simțit fals. Când am fost însă departe de locurile respective sentimentul a fost acela de toleranță pe care nu l-am mai simțit până acum nicăieri. Fie că m-am oprit să mănânc pe marginea drumului sau am trecut cu bicicleta prin curtea casei, sau am făcut o poză peste gard nimeni nu s-a uitat la mine ciudat. Nici măcar atunci când poza mea încerca să pună etichete, uite ce greu trăiesc oamenii ăștia. Întotdeauna cineva mi-a zâmbit cu subînțeles. Da, dar ai văzut că au înflorit orhideele?


Citeste prin RSS

Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930