Arhivă pentru Mai 2014

Thailanda – În loc de epilog

Am fost întrebat dacă experiența din Thailanda a reprezentat pentru mine o revelație. Răspunsul este negativ. Nu am plecat în această aventură cu un scop precis, nu mi-am propus să descopăr vreun adevăr despre lume sau despre mine însumi. Un vechi proverb zice că nu contează destinația, ci drumul. Iar fiecare dintre cele 33 de zile în Thailanda au însemnat câte un mic pas înainte. Ceva nou aflat, simțit sau trăit. Sunt momente de care îmi aduc aminte de mirosul de iarba arsă și pământ uscat. Altele în care am admirat umil măreția naturii. Și foarte multe momente care m-au făcut să zâmbesc.

În total au fost două mii șapte sute de de kilometri cu motocicleta, două mii cu avionul și trenul si încă vreo două sute pe apă. Unsprezece parcuri naționale si șase insule. Poate părea mult dar e infim. Și nu numai ca distanță, ci și ca timp. Sunt locuri pe care aș fi vrut să le descopăr pe îndelete, sunt oameni de la care mi-am luat rămas bun prea repede.

Am dormit în toate locațiile posibile: la cort, la cinci stele, pe debarcader, în bungalouri, în parcuri naționale, pe plajă. Ce m-a surprins în mod plăcut este sentimentul de siguranță pe care l-am avut întreaga perioadă. Cât am avut scuterul am lăsat in buzunarul acestuia, la vedere, o husă de telefon care arată ca un portofel de piele. A rămas acolo aproape două săptămâni, zi și noapte. Poate e doar noroc.

Un alt lucru pe care l-am remarcat este amabilitatea, câteodată exasperantă a thailandezilor. Amabilitate care se traduce atât în deja celebrul zâmbet, dar și în lucruri mai practice. În două săptămâni de condus am fost claxonat o singură dată și asta din vina mea, iar expresiile nu sau nu știu se pare că nu prea există în vocabular (chiar și atunci când ceri o indicație rutieră și ești trimis întro direcție greșită). În plus, am avut impresia că thailandezii nu prea se împacă nici cu ideea de dolce far niente specifică in special europenilor, așa că sunt șanse mici să te oprești la vreo terasă și să ți se spună că e ora de siesta.

În ceea ce privește zona logistică, cartela de 3G cumpărată la aeroport a ținut loc de ghid turistic, hartă, agenție de rezervări și enciclopedie. 2gb de trafic valabil o lună costă undeva la 15 euro, acoperirea fiind foarte bună peste tot pe unde am fost. La cartela mea (True MoveH) după terminarea traficului viteza de download a scăzut, dar a rămas cea de upload. Amănunt foarte util cand am pierdut camera foto, apucasem sa fac backup în timp real la aproape toate pozele. În plus, majoritatea restaurantelor si hotelurilor au wireless, cu toate că la multe merge cam încet.

Partea de cazare am rezolvat-o mai ușor decât mă așteptam. La Bangkok am rezervat din țară pentru primele 3 nopți și am prelungit ulterior cu încă trei la hotel. Parcurile naționale au majoritatea bungalow-uri sau măcar corturi de închiriat. Am înțeles că în timpul sezonului turistic e bine sa fie verificată disponibilitatea telefonic. În rest am folosit cu succes booking.com, inclusiv pentru rezervări cu câteva minute înainte de a ajunge la destinație. În zonele în care booking nu are acoperire, Google Maps mi-a oferit cel puțin un punct roșu pe hartă la interogarea hotel sau accomodation. De cele mai multe ori  un motel/pensiune fără review, dar e mai bine decât cerul liber.

Drumurile pe care am fost le pot încadra în categoria bune și foarte bune raportat la țara noastră. În afară de Bangkok unde nu m-aș încumeta cu niciun fel de vehicul în trafic, în rest acesta mi s-a părut lejer. Cel puțin în nord-est am mers zeci de kilometri fără să întâlnesc vreo mașină.  Șoferii sunt obișnuiți cu motocicliștii așa ca nu-ți taie fața din scurt când fac stânga și semnalizează aproape tot timpul la schimbarea direcției. În plus, datorită temperamentului mult mai liniștit nu prea întâlnești kamikaze care vor să meargă cu 120 la oră când restul merg cu 80.  Majoritatea mașinilor mici sunt sunt de fapt pickup-uri, folosite cu simț practic atât pentru transport marfă, cât și pentru persoane.

Un ultim aspect pe care aș vrea să-l menționez este legat despre turism și percepția despre străini. În zonele dedicate (în special în insule, unde lucrează în domeniu mulți imigranți din țările învecinate) turistul e găina cu ouă de aur, iar de multe ori zâmbetul l-am simțit fals. Când am fost însă departe de locurile respective sentimentul a fost acela de toleranță pe care nu l-am mai simțit până acum nicăieri. Fie că m-am oprit să mănânc pe marginea drumului sau am trecut cu bicicleta prin curtea casei, sau am făcut o poză peste gard nimeni nu s-a uitat la mine ciudat. Nici măcar atunci când poza mea încerca să pună etichete, uite ce greu trăiesc oamenii ăștia. Întotdeauna cineva mi-a zâmbit cu subînțeles. Da, dar ai văzut că au înflorit orhideele?

5 săptămâni în Thailanda

Ca orice adolescent am făcut înconjurul lumii cu Jules Verne, am navigat pe Speranța cu toate pânzele sus și am plâns când mi-am luat rămas bun de la cireșari. Pe peretele din fața biroului aveam harta fizică a lumii și pierdeam ore întregi visând la călătorii imaginare, în loc să mă lupt cu problemele de matematică din culegerea lui Gheba.

Facultate, primul job, familie. Iarna la schi, vara la mare. Austria, Bulgaria, Franța, Grecia, Italia, Spania, Portugalia. Majoritatea însă pe calea bătătorită: una-două săptămâni, locații bine stabilite dinainte, bifat atracții turistice. Încet-încet excursiile s-au transformat în călătorii, vacanța cu familia la resort în Turcia a devenit navigație cu velierul prin insulele grecești sau Dunărea văzută din caiac. Bonus, activitățile escapiste specifice orașului: mountain-bike, offroad, enduro. Știu, unii o numesc midlife crisis.

De câțiva ani am descoperit blogurile de călătorie. În care oamenii pleacă într-o direcție, fară a ști dinainte ce-i așteaptă. Cu rulota, cu velierul, cu bicicleta, cu rucsacul, singuri, cu familia, cu prietenul, cu cățelul. Așa a incolțit un gând. Vreau și eu.

Sfârșitul lui ianuarie 2014. Mai sunt câteva zile până la pârtiile din Bansko, dar mie mi-e gândul la altceva. A început sezonul de oferte de zbor către Asia. În cap de listă Thailanda, despre care citisem mult în ultima perioadă. Fac câteva simulări. Bangkok, dus-întors, puțin peste 500 de euro. După ce trec de filtrele obiective, mai rămâne unul singur. De fapt trei, cele trei maimuțele din viața mea. “Mă duc?”. “Te du!”. Gata, am bilet de avion. 11 februarie -17 martie.

“Maaamă, cinci săptămâni, singur. Ce naiba o să faci acolo atâta timp?” E lucrul pe care o sa-l aud cel mai des până  la plecare. Între timp, fac planuri și bagaje. Tai și din unele și din celelalte. Thailanda, dublă ca suprafață față de România și triplă ca populație nu mai pare atât de accesibilă în doar cinci săptămâni. Ca să nu se certe, promit câte două săptămâni muntelui și mării. Bonus, prima săptămână le-o ofer celor trei milioane de “house spirits” din Bangkok, ca să nu mă aștepte cu nori de furtună.

Săptămâna 1, Bangkok

După un zbor la fel de lung ca și numele oficial al destinației dau pentru prima dată piept (sau mai degrabă nas în nas) cu aerul Asiei. Trecerea de la zăpadă la climatul aproape tropical, mirosul puternic și oboseala celor aproape douăzeci și patru de ore de drum îmi înmoaie genunchii. Spiritele sunt însă miloase așa că pe asfințit îmi parchez rucsacul într-unul dintre cele aproape două mii de hoteluri din Bangkok.

Ca să mă dezmorțesc, plec pentru o scurtă recunoaștere în jurul locuinței temporare. Bere rece de la supermarket, cincizeci de metri – bifat, fish food market, doua sute de metri – bifat, metrou, jumătate de kilometru – evrika. Mă arunc în râul de turiști ce par a merge într-o singură direcție și ajung la…Piața Nana.

Imediat realizez că tocmai am dat de sora asiatică a mai celebrei Place Pigalle din Paris, dar care probabil ar roși de rușine dacă ar ajunge aici. Pe stânga și pe dreapta e plin de baruri deocheate în care muzica e la maxim, majoritatea scaunelor sunt undeva deasupra străzii cu fața spre tine iar voci mieroase și mâini dibace de domnișoare sumar îmbrăcate încearcă să te convingă să li te alături. Întrucât fusesem avertizat de faptul că multe dintre frumusețile pe care tocmai le admiram sunt de fapt doar aspirante la sexul frumos, decid că varianta mai practică de a scăpa de tentații și de mâinile insistente este să închiriez unul dintre celebrele Tuk-tuk-uri.

După o oră de pelerinaj motorizat prin templul ispitei realizez că e timpul să-mi mut focusul douăzeci de centimetri mai sus și să mănânc ceva. Revin la piața de pește de lângă hotel și după un scurt slalom printre tarabe pline de vietăți ciudate și oale aburinde cu mirosuri îmbietoare, mă așez stingher la o masă.

O doamnă vânjoasă mă ia în primire cu un carnețel muncit și mă întreabă ceva în thailandeză.

“Do you speak English?” replic eu.

Face stânga împrejur rapid și-mi aduce un un caiet cu poze cu mâncare lipite cu scotch, cu cifre scrise dedesubt cu pixul. “Menu-ul pentru farangi – turiștii albi”, îmi zic în gând. Aleg o poză care nu pare atât de amenințătoare, o bere cu elefant pe etichetă și încep să urmăresc cu interes cum îmi este preparată mâncarea la câțiva metri în fața mea. Pe măsură ce sunt adăugate diferite ingrediente care mai de care mai colorate, regret curajul de a nu fi folosit expresia “mai pet”, nu iute, așa cum citisem de curând. Se pare că am norocul începătorului, mâncarea e delicioasă, iar iuțeala o dovedesc cu încă o bere.

După o noapte cam agitată datorită diferenței de fus orar și a mâncării iute mă trezesc aproape de prânz cu gândul s-o las mai ușor. Așa că la ieșirea din hotel întorc spatele ispitei și plec în direcția opusă pieței Nana. După ce-mi lungesc gâtul zgâindu-mă la zgârie-norii din oțel și sticlă ce parcă strivesc bulevardul ajung la unul dintre multele mega-mall-uri din Bangkok, Siam Center.

Deși cele câteva sute de magazine care de care mai strălucitoare probabil s-ar încadra foarte bine în categoria obiectivelor pentru o zi relaxată, am venit pentru altceva: Siam Ocean World. Timp de câteva ore casc gura la toate creaturile minunate ale mării, de la minusculii căluți de mare ce tropăie și pe litoralul nostru, la rechinii amenințători de câțiva metri lungime. Aici am ocazia să testez cu succes viteza internetului pe sim-ul cumpărat cu o zi înainte, într-o video conferință ad-hoc cu maimuțele de acasă:

“Tati, mi-e frică, nu sta așa aproape de rechin, poate te mușcă”

“Stai liniștită, Oti, e după geam. Lui tati nu-i e frică de rechin”

De unde să știu eu că în câteva săptămâni o să aflu și doza de curaj rămasă atunci când nu mai e geam, eu sunt în apă, iar rechinul e la fel de aproape.

În drumul spre hotel mă opresc să mănânc în același loc ca în seara anterioară, dar din considerație pentru viețuitoarele pe care tocmai le-am văzut, aleg să le salvez câteva rude și comand rață. La fel de delicioasă și de iute. Tot aici intru în vorba cu Fadi, un libanez ce locuiește în Bangkok de doi ani și lucrează la un magazin de bijuterii. După câteva ore de povestit despre țările noastre, mă invită să particip într-una din serile viitoare la o seară de tango între expați.

Mă retrag devreme la hotel și după un somn adânc și fără peripeții mă trezesc pe la patru dimineața cu gândul la… flori. E 14 februarie, Valentine’s Day, așa că nu poate exista o zi mai bună de a vedea piața de flori despre care auzisem că e spectaculoasă. După cum urma să aflu rapid, pare a fi și foarte aglomerată: taxiul se blochează în trafic la câteva sute de metri înainte de piață. Sâmbătă, la 4:30 dimineața! Orașul ăsta nu doarme niciodată. O iau la picior printre zecile de tarabe și câteva ore sunt gură-cască de ocazie la spectacolul cromatic și olfactiv.

Obosit de atâta frumos, mă retrag spre hotel cu gândul la somnul de frumusețe întrerupt mai devreme.

După câteva ore de odihnă plec spre parcul Lumpini, unul dintre cele mai mari din Bangkok. O scurtă trecere prin zona de ambasade și hoteluri de lux și ajung in…Herăstrău. Același lac cu formă neregulată, alei întortocheate, multă verdeață, lebede și…șopârle gigant.

După câteva reprize de hrănit porumbeii și peștii plec spre hotel cu gândul la invitația libanezului Fadi: seară de tango la un hotel de lux, într-un grup de expați.

Ca să evit momentele stânjenitoare, verific încă o dată telefonic cu Fadi că trec măcar de paza hotelului în tricou, pantaloni lungi și sandale. Iar faptul că nu știu tango va fi o scuză suficientă ca să nu fiu nevoit sa-mi prezint costumația și pe ringul de dans.

Până la urmă seara nu e chiar un fiasco, leg câteva discuții interesante cu persoane venite în Thailanda cu job-ul și care au decis să rămână aici datorită stilului de viață mult mai relaxat și prietenos. Așa cum frumos îmi spune unul dintre ei, au venit să câștige bani, dar au ajuns să câștige timp. Pe mine m-a convins. Când ajung în țară mă apuc de tango.

Dimineața devreme îmi fac curaj să plec spre una dintre cele mai aglomerate zone turistice ale Bangkokului, râul regilor Chao Praya cu ale sale temple și palate: Wat Arun, Wat Phra Kaew, Wat Pho.

După o scurtă documentare online pe biblia turistului, lonelyplanet, aleg croaziera cu vaporașul portocaliu și cobor la al doilea debarcader: Marele Palat. Un loc de pelerinaj pentru mii de aparate foto extaziate de acoperișurile trase în foiță de aur și ornamentele din pietre semi-prețioase. O statuie a lui Buddha imună la rugile disperate ale zecilor de turiști de a găsi tag-ul potrivit pe Facebook. Las și eu aparatul foto să numere cât mai multe insecte de pe acoperișurile aurite profitând de al său zoom indecent.

Bifez pe lista virtuală de “top ten to see in Bangkok” și plec mai departe cam descurajat. Mai am încă vreo patru locuri de dat check-in și deja devin turistofob. Iau decizia să mă retrag spre un loc care nu pare atat de prietenos cu aparatele foto și turiștii adiacenți: muzeul Siamului. Încă de la început lucrurile sunt atipice. Mă așteptam la fapte, adevăruri și concluzii puse în rame. În schimb găsesc un loc care pune întrebări ce generează și mai multe întrebări. What is Thai? What is Thai food? How do Thai people look? Toate clișeele sunt rând pe rând luate la țintă. Tăițeii vin din China. Tărâmul aurului pomenit de scripte acoperă de fapt toată peninsula Indochinei. Originea lui U-thong, întemeietorul regatului Ayutthaya e încă o controversă. Totul dublat de o experiență multi-media interesantă cu multe gadgeturi și lucruri inedite din prezent, trecut sau viitor. Așa m-am dumirit de ce majoritatea vizitatorilor sunt tineri. Este un muzeu altfel.

Următoarea zi îmi fac curaj să reîncep turul “top ten” și plec spre Jim Thompson’s House. Un american descurcăreț care s-a gândit să trimită mostre din țesăturile thailandeze către marile case de modă prin anii ‘50. Normal, s-a îmbogățit, iar thailandezii i-au făcut casă memorială. Turiștii sunt rapid grupați pe criterii lingvistice și suntem conduși de ghidele simpatice cu precizia metroului japonez: “Here is Jim Thompson’s bedroom, here is the guest room, no pictures, mind the gap, thank you for your visit.” Noroc că în grădina luxuriantă ce înconjoară clădirea pot căsca gura în voie fără să mă uit la ceas. Casa e situată pe malul unuia dintre multele canale navigabile ce se îndreaptă spre râu, într-o zonă de case luxoase.

Ce mă frapează este zona sărăcăcioasă aflată la doar câțiva metri, pe malul celălalt al canalului. Încurajat de existența unei alei pietonale de-a lungul malului, plec la plimbare. După câteva sute de metri aleea se înfundă, singura opțiune fiind să trec pe malul advers pe un pod îngust. Bărcile long-tail ticsite cu turiști trec în mare viteză parcă încercând să spună “aici nu e nimic de văzut”.

După câteva momente de cumpănă îmi fac curaj să ies din zona de confort și mă afund în cartierul sărăcăcios. Străduțe înguste, pereți scorojiți, acoperișuri cârpite. Scot cam cu teamă aparatul foto, așteptându-mă să fiu privit cu ostilitate: “farangule, du-te să pozezi acoperișurile poleite ale palatelor, nu rugina de pe ale noastre”. Locuitorii iși văd însă nepăsători de treburile lor. Unii îmi zâmbesc sau salută ușor cu capul. Copiii joacă fotbal desculți lângă apă, un câine bronzează puricii la soare, miroase a pește prăjit. Încet-încet uit de aparat și încep sa-mi aduc aminte cu nostalgie de copilăria pe malul Dunării. Ies cam bulversat din zonă, după câteva ore de hoinăreală. Orașul modern și trufaș cu turnuri de oțel și sticlă mi se pare acum străin.

Străin mi se pare și în dimineața următoare, așa ca decid să evadez spre Bang Krachao, plămânul verde al Bangkok-ului. Iau metroul până aproape de râul regilor, o traversare rapidă cu autobuzul plutitor și o bicicletă obosită și cam înghesuită închiriată la supra-preț. În fața mea se întind kilometri de poteci înguste prin vegetația luxuriantă. După ce-mi fac încălzirea în Bang Krachao Park cu aleile sale îngrijite și cu gazonul tuns englezește mă aventurez direct spre pădure.

Aleile îngrijite se transformă în poteci de pământ din ce în ce mai firave, soarele se pierde în perdeaua groasă de vegetație, zgomotele se transformă în fluierături, țipete, foșnete. După ce minute bune nu văd niciun semn de civilizație, încerc să-mi aduc aminte dacă am citit ceva din categoria “beware of…”. Dacă în centrul orașului am văzut șopârle de aproape doi metri, probabil că există și rudele lor pe aici…

Pun presiune pe obositele pedale ale bicicletei și decid să mă întorc în zona ceva mai prietenoasă. Încep să merg la întâmplare pe aleile betonate suspendate și mă bucur de peisaj: păduri de mangrove ce alternează cu plantații de orez, case pe piloni ce apar și dispar la fel de repede în vegetația bogată și din când în când câte un localnic mirat de apariția farangului ciudat cu cameră foto pe cap și bicicletă cocoșată.

Seara sunt spectator de ocazie la un antrenament de box thailandez într-un ring în aer liber, puștii întrecându-se care mai de care sa-și arate măiestria. Recunosc, sunt impresionat, mai ales când în ring intră cei de la categoriile superioare. După o zi frumoasă dar obositoare mă retrag spre hotel. Decid că am luat suficient pulsul Bangkok-ului, găsesc o variantă convenabilă de avion spre Chiang Mai pentru dimineața următoare și îmi fac bagajele cu o zi mai repede decât îmi propusesem.

 

 

Săptămâna a doua și a treia – Chiang Mai și zona montană din Nord

Se spune ca la pomul lăudat nu te duci cu sacul. Așa a fost pentru mine Chiang Mai. Îmi creionasem în minte imaginea unui orășel cochet și liniștit, o fostă cetate cu străduțe pietruite ce abia așteaptă să fie descoperite în câteva zile. Am găsit în schimb o întindere metropolitană cu aproape un milion de locuitori, un trafic ce rivalizează cu Bucureștiul și o cetate cucerită aproape în totalitate de modernitate.

Cu o viață de noapte bogată, un centru universitar puternic și numeroase muzee, realizez că orașul trebuie întâi învățat. Cum nu am suficient timp la dispoziție renunț la orice idee de organizare și prima zi o dedic în întregime plimbărilor hai-hui.

Dimineața devreme închiriez un scuter Honda frumos colorat și cu puțini kilometri la bord. Plec spre Doi Pui Suthep, templul situat pe muntele cu același nume, loc de unde statuia lui Buddha veghează impasibilă orașul. După ce scap cu greu de impresia că toate aparatele foto din Bangkok au plecat în aceeași excursie cu al meu, decid să testez potențialul offroad al micului ponei motorizat.

Întrucât ne așteaptă aproape două săptămâni de serpentine, urcări, coborâri și drumuri desfundate e bine să vedem ce poate fiecare, acum cât încă suntem aproape de casă. Motorașul de 125 centimetri cubi face față cu brio așa ca sunt furat de peisaj și ajung rapid într-o fundătură. După ce GPS-ul mă ceartă ca sunt prea departe de civilizație, fac cale întoarsă și pe drum mă întâlnesc cu doi englezi care par la fel de rătăciți ca și mine. Ei vroiau să ajungă la Doi Suthep, eu încercam să ajung la drumul de pe care ei tocmai veniseră așa ca facem rapid schimb de indicații semi-rutiere și ne vedem fiecare de poteca lui.

A doua zi dimineață plec spre Doi Inthanon, cel mai înalt munte din Thailanda. Condusul pe partea stângă pe un drum aglomerat îmi dă ceva emoții, dar după vreo oră reușesc să mă relaxez și chiar să arunc priviri în jur. Casele sunt din ce în ce mai răsfirate, vegetația câștigă lupta pe măsură ce ne apropiem de munte. Cu gândul la parcul național ce e în față, trec în viteză de un indicator: Mae Ya Waterfall, stânga, 7 km. Nu-mi zice nimic. Ca să nu mai am aceeași dezamăgire ca la Chiang Mai, decisesem să nu-mi mai povestească alții filmul. Bye-bye lonelyplanet cu armata ta de turiști binevoitori.

După o scurtă ezitare fac cale întoarsă fară să știu ce o să găsesc acolo. Las motorul în parcare, și încep să urc la picior. O adevărată binecuvântare după două ore de mers pe mobră. Pe măsură ce mă apropii, zgomotul cascadei devine din ce în ce mai puternic. Încă o cotitură și…..oau! Cascada e pur și simplu superbă!

260 de metri înălțime și 100 de metri lățime sunt cifre tot atât de inutile ca dimensiunile ramei unui tablou. Minute bune stau în contemplare fără a avea curajul să scot aparatul foto. Într-un final sunt trezit la realitate de vocile turiștilor ce se apropie și realizez că o poză slabă e mai bună decât o poză slabă cu un japonez în cadru. Câteva minute am regia numai pentru mine, dar rictusul celorlalți turiști care deja se fâțâie nerăbdători mă convinge că e cazul să eliberez platoul.

Plec mai departe cu un singur gând în minte: tot ce voi vedea de acum încolo nu se va putea compara cu ceea ce tocmai am văzut. Curând scap și de gândul ăsta. Cascada Mae Klang și apoi cascada Sirithen defilează prin fața mea asemenea unui concurs de frumuseţe perfect. Nu mă pot decide așa că dau zece pe linie.

Încă o oră și sunt pe acoperișul Thailandei cu cei 2565 de metri ai săi. Descopăr o potecă întortocheată și abruptă, civilizată din loc în loc de panouri explicative ce îmi oferă o lecție gratuită de științele naturii.

Nici nu simt când trece timpul, dar în curând realizez că sunt la peste 2500 de metri cu motocicleta, într-o oră se lasă întunericul și frigul iar eu nu știu unde dorm la noapte. Plec în grabă spre prima localitate, și după 30 de kilometri de coborâre prin curbe amețitoare mă opresc pe întuneric la Thep Phanon Hot Springs. Acolo întreb paznicul contrariat dacă știe unde pot găsi cazare la ora asta, el nu înțelege boabă de engleză și în disperare de cauză îi fac semnul internațional de somn. Spre surprinderea mea îmi face semn sa-l urmez. Complexul are cateva camere pentru turiști, simple, dar curate. Tot prin semne înțeleg că preţul e de 200 de bahn, 20 de lei in banii noștri și în jumătate de oră sunt deja în pat cu gândul la ziua ce urmează.

Ob Luang cu ale sale chei săpate în munte e următoarea mea țintă. Pe drum mă opresc la un popas să mănânc ceva, plec mai departe în viteză și după vreo jumătate de oră îmi dau seama ca e ceva în neregulă, deja ieșeam din munte. Fac cale întoarsă și opresc unde mâncasem, spre mirarea doamnei ce mă servise. “Ob Luang?”, întreb eu. Îmi arată un panou la câțiva metri în fața mea. Las mobra și plec pe jos. Râul pe lângă care trece poteca se învolburează brusc. În fața lui doi pereți de stâncă verticali par o poartă uriașă ce tocmai stă să se închidă. Apa se aruncă înainte, spumegă, lovește și trece cu greu de stânca dură. Între cele două metereze omul a aruncat o punte îngustă, numai bună să testez dacă am rău de înălțime.

Mă fac frate cu necuratul și trec pe partea cealaltă unde o potecă abruptă te plimbă ca la muzeu: aici o peșteră, aici desene rupestre, aici un cimitir vechi de câteva mii de ani. La un moment dat poteca se blochează, în față apare un semn de “pass only guided by rangers”. Decid ca am uitat brusc engleza și trec mai departe. Drumul coboară și după vreun km se unește cu râul ce tocmai scăpase din chingile muntelui. În fața mea o piscină naturală sculptată în piatră, afară 30 de grade. Cum sa-l dezamăgesc pe Creangă? Las hainele pe mal și țusti la scăldat. După vreo jumătate de oră de bălăceală, fac cale întoarsă și mort de foame cer mămucăi cu ochii oblici ceva de mâncare.

Proaspăt botezat plec spre următoarea destinație, parcul național Mae Ping. La un moment dat prind cu coada ochiului sclipirea aurită a unui templu. Contrariat de faptul că nu găsesc niciun indicator, fac stânga la întâmplare pe unul dintre drumuri. Trec printr-un grup de copii guralivi și în față apare brusc o cupolă aurită imensă. Umil și mirat încep să dau roată templului bucurându-mă ca un copil de clinchetul ciucurașilor de metal înfoiaţi de vânt.

Am plecat mai departe cam cu regret, dar mai aveam doar câteva ore de lumină și trebuia să găsesc un loc de dormit. Ajung în sfârșit la intrarea în parcul național și întreb acolo de cazare. Mi se spune că cea mai apropiată variantă e la vreo 30 de kilometri, căsuțele plutitoare de la Kaeng Kor. Sună interesant așa ca mă grăbesc în direcția indicată. Odată ajuns acolo întreb un ranger de floating houses și cu greu sunt îndrumat către un debarcader. Aici aflu cu stupoare că nu începuse încă sezonul, deci nu sunt floating houses.

Demoralizat mă retrag la un mini-market plutitor pentru a-mi cumpăra ceva de mâncare. Întreb proprietara magazinului dacă știe de vreo variantă de cazare și-mi arată o casă care arată mai degrabă a magazie, pe malul celălalt al apei. “700 bahn, spetial prais”. Ridic din sprâncene cam cu neîncredere, șaptezeci de lei mi se pare mult pentru ce se vede de la distanță. “500”, ies eu la contra-atac. “Ok, when you go?” Mănânc ceva și curios de noua locuință mă sui în barca mânuită de un puști. Ajung pe ceva care arată a debarcader și intru în singura încăpere disponibilă, trei pe doi metri, plină cu saltele, perne și pături. Puștiul îmi face semn că nu acolo se doarme, scoate o saltea și o pune pe jos, afară, între două boxe rusești uriașe. Îmi arată cum închid și deschid lumina – un bec legat cu sârmă de bornele unei baterii – și fuge ca din pușcă.

Rămân cu gura căscată ca un Robinson Crusoe naufragiat pe insula hipioților și mă bag la somn, consolat de gândul că voi fi salvat ziua următoare. Dimineață reușesc să mă fac înțeles după jumătate de ora de strigăte și semne și același puști grăbit vine să mă ducă înapoi la civilizație. La mal patroana mă îmbie cu o croazieră pe râu, 2000 bahn, o oră, spețial prais, eu mă fofilez până la motocicletă și plec în trombă.

În câțiva kilometri găsesc indicatorul spre cascada Kor Luang. Ajuns în parcare sunt surprins de activitatea febrilă găsită, toţi angajaţii au o mătură, pensulă sau greblă în mână. În drumul spre cascadă dau de un indicator către sora ei mai mică, Tadsdoor, dar drumul îmi este barat de câțiva rangeri care îmi fac semn ca nu e voie. Mă prind că așteaptă ceva vizită oficială, nu înțeleg totuşi de ce nu mă lasă să fac măcar nişte poze. Mă consolez cu gândul că rămâne de vizitat cascada principală aflată la câteva sute de metri. Am ceva emoţii când văd următorul ranger, dar zâmbetul lui îmi sugerează faptul ca nu e acolo pe post de barieră.

Cascada foarte frumoasă, încep să fac poze cu teamă să nu se răzgândească cerberul. La un moment dat acesta dispare, dar apare în câteva minute ținând în mână…veste de salvare. Cum îmi zâmbeşte în continuare îmi fac curaj să arăt cu mâna către vestă și apoi către piscina turcoaz de sub cascadă. Dă din cap zâmbind. Neîncrezător mai întreb o dată, de data asta înotând ca peştele pe uscat. Încă un zâmbet. În două secunde sunt în costum de baie, înhaț o vestă, scot GoPro-ul și sar în apa limpede. Nică al lui Ștefan al Petrei ar fi invidios din nou. Ies pe mal numai când mă răzbeşte frigul, mulțumesc rangerului care zâmbeşte continuu și plec spre cascada Kor Noi și peştera Yangwi.

Drumul prin pădure arată ca o pistă de curse, asfaltul e impecabil, cu greu îmi potolesc mâncărimea din palma ce ține accelerația. După vreo 10 kilometri pădurea se desface într-o poiană, apar și primele clădiri. Întreb un ranger dacă e ok să merg mai departe, se uită neîncrezător la scuterul meu și mă face să înțeleg că următorii kilometri sunt pe un drum de pământ dificil. Îi fac semn că poneiul meu are deja pedigree și plec mai departe. Drumul într-adevăr e destul de greu, dar ajung la primul loc de pe hartă, cascada Kor Noi. Datorită secetei cascada e doar un firicel de apă așa că plec mai departe spre peştera Yangwi. Drumul devine din ce în ce mai pietros și decid să fac cale întoarsa de frică să nu tai vreun cauciuc.

Ies din parcul naţional și mă îndrept către Lampang, un orășel simpatic aflat la vreo două ore de mers. Acolo găsesc aceeași pensiune primitoare despre care citisem numai lucruri bune și plec la o plimbare de seară prin talciocul orașului. Lume veselă, tarabe pestriţe, mâncăruri îmbietoare. Exact ce-mi trebuie după câteva zile de sălbăticie. Dimineață schimb poneiul motorizat pe unul potcovit și plec la plimbare boierească în caleașcă prin orașul vechi. Mă opresc să vizitez Ban Sao Nak, casa superbă din lemn nobil sprijinită pe 116 stâlpi de tek, gazdă pentru o colecţie de artefacte pe lângă care cea din Jim Thompson’s House pare o glumă.

Plec spre vest, către lacul de acumulare Sirikit, dar pe drum văd un indicator către cascada Maeding. Fac stânga, iar după câțiva kilometri drumul se înfundă lângă un mic templu. Ghidat de un indicator o iau voiniceşte la deal pe o potecă de-a lungul unui pârâu. Mă aștept ca în câteva minute să ajung la cascadă. 5 minute se transforma în 10 apoi în 20, poteca se desparte de pârâu, nici urmă de cascadă. Un șarpe speriat dispare printre frunze. O ţeavă de plastic iese din loc în loc din pământ semn ca poteca duce din nou la apă. Decid să urc în continuare cu gândul la motocicleta lăsată jos nesupravegheată, cu toate lucrurile în rucsac și cu cheile în contact. După încă jumătate de oră încep să mă îngrijorez. GPS-ul îmi arată ca urcasem vreo 400 de metri în altitudine, eram în mijlocul unei păduri sălbatice, nicio picătură de cascadă.

Zgomote ciudate mă fac să mă uit temător în jur, încerc să-mi aduc aminte dacă mai există tigrii în pădurile din Thailanda. Fac cale întoarsă și în jumătate de oră aproape am ajuns la motocicletă. Se aud voci, grăbesc pasul. La câțiva metri de motocicletă un bărbat cu doi copii facuseră un grătar improvizat și erau deja la siestă. Motocicleta la locul ei, primul reflex e să verific în rucsac dacă mai am tableta și portofelul. Îmi dau seama de penibilul situaţiei, mă opresc la timp, salut, mă salută şi ei zâmbind și plec mai departe. Ajung la Sirikit Dam după două ore de condus și dau să scot aparatul foto din buzunar. Aparatul nu mai e, l-am pierdut pe drum. Se pare ca spiritele mi-au dat o lecţie. Pierdut Galaxy Camera alb. Îl declar nul.

Promovez telefonul la rang de aparat foto, decid ca nu sunt impresionat de barajul făcut din bolovani și plec mai departe bosumflat. Nu mai am chef să bat drumul până  la următorul parc național așa că găsesc cu ajutorul hărților Google un motel cam de tirişti dar curat și ieftin.

Dimineață pun capul compas spre parcul naţional Klong Tron și după jumătate de oră de mers aflu că nu fusesem încă iertat. Ajuns la punctul de informare al parcului mi se spune ca aici nu e nimic de văzut, cascada și peștera pe care le caut se află în direcţie opusă, la câțiva kilometri de motelul de unde plecasem.

Fac cale întoarsă și pe drum fac stânga la o tăblița care indică Sak Yay National Forest Park. Înțelepciunea celor 1500 de ani ai celui mai mare tek din lume ce se află aici probabil a îmbunat spiritele, concluzie la care voi ajunge în zilele următoare.

Îmi propun să ajung până  seara la Nan și mă uit pe hartă la variantele de drum. O opţiune este să ocolesc muntele prin est, alta să-l traversez direct pe drumul 1392, chiar dacă GPS-ul mă avertizează că am o trecere cu bacul. Aleg a doua variantă și după o jumătate de oră şoseaua începe să urce. Peisajul e din ce în ce mai spectaculos, asfaltul foarte bun, nici o maşină pe mulţi kilometri. Mă felicit pentru alegerea făcută și mă bucur în continuare de peisaj. După câteva serpentine care coboară se vede lacul și asfaltul se termină brusc. Continui pe un drum de pământ și ajung la marginea apei. Nici urmă de amenajare, oameni sau ambarcaţiune. Pe lac numai câteva păsări. Încep să regret că nu am ales varianta ocolitoare și mă pregătesc să fac cale întoarsă.

La un moment dat se aude o mașină din spate, un pick-up nou care se așează frumos în spatele motocicletei mele. Şoferul ştie puțină engleză şi-mi confirmă că pe aici se face traversarea lacului. Răsuflu ușurat, după un timp începe să se audă inconfundabilul motor al unei bărci long-tail. Apare de după un cot, iar pe barca cocoţată …o motocicletă.

Mă buşeşte râsul, fac câteva poze și pregătesc să duc motorul mai aproape de apă. Femeia care conduce barca îmi face semn să ramân acolo, lasă încărcătura și dispare cu totul. Apare în câteva minute cu ditamai barja trasă după barcă. Urcăm utilajele pe bac-ul improvizat și după jumătate de oră suntem pe malul celălalt. Drumul până  la Nan e la fel de frumos, găsesc rapid o cazare cu ajutorul internetului și după o scurtă plimbare prin oraș mă bag la somn.

A două zi mă trezesc devreme. Găsisem din întâmplare pe un site de motociclişti impresii despre un drum care pornește din zona în care mă aflam: 1148. Foarte mulţi spuneau că e cel mai frumos din Thailanda și chiar e în top 10 în lume. După experienţele anterioare cu recomandările, mi-am propus să nu mai ridic ştacheta aşteptărilor, dar am ales ruta respectivă. După prima jumătate de oră care a decurs banal şoseaua începe să urce şerpuit. Peisajul se schimbă încet-încet, vegetaţia se îndeseşte, copacii se transformă în uriaşi, iar drumul e din ce în ce mai înghesuit de pădurea care parcă vrea să mă înghită. Scap în ultimul moment aproape de vârful muntelui, peisajul se deschide brusc și ajung la un loc de belvedere superb sub care acum pădurea toarce îmblânzită.

Rezist cu greu ispitei de a face încă o dată bucata respectivă și plec mai departe cu ochii mai mult pe sus decât pe drum. Pădurea face loc unor giganți de piatră, la un moment dat o iau la dreapta pe un drum ce arată interesant și găsesc un templu superb ascuns sub o stâncă. Timp de o ora îmi încarc bateriile într-un loc ce pare ireal, fără să văd ţipenie de om.

Cu greu plec mai departe și după puțin timp ajung la un indicator: Tham Sakoen National Park. Google nu mă ajută foarte mult, urmez indicatorul și ajung la o barieră. Acolo doi rangeri se uită la mine ca și cum aş fi picat din lună. Îi salut și îi întreb de o hartă. Fără succes. Cazare? După câteva minute de gesticulări înțeleg că pot să-mi dea un cort, 230 de bahn, două mese incluse. Unul dintre ei mă duce la un panou cu o hartă a parcului și plec în recunoaştere. O potecă amenajată promite cel mai mult având în vedere că se îndreaptă direct către stâncile de câteva sute de metri. Poteca urcă aproape vertical printre bolovani, mă simt ca Frodo în Lord of the Rings.

Poteca pleacă mai departe pe lângă copaci mai groşi decât un camion, iși face loc cu greu printre liane și bambuşi, face un ocol pe lângă o peșteră săpată de apă în care intru cu inima cam îndoită și se termină cu nişte stalactite ciudate săpate în solul calcaros.

Ajung înapoi cu gura până  la urechi și decid să vizitez și cascada indicată de panou. Deja imun la atâta frumuseţe, fac câteva fotografii pentru albumul de amintiri și plec spre locul de campare. Acolo un ranger îmi adusese un cort, o saltea și o pătură, noi nouţe și cu eticheta US Army pe ele. După o masă de seară cu peşte prăjit, orez servit cu mâna și o mâncare de legume destul de iute am început o conversaţie ciudată în care eu încercam să mă folosesc de cele câteva zeci de cuvinte dintr-un ghid de călătorie, iar ei dădeau din cap zâmbind  ca și cum ar fi înțeles ce spun. Curând m-am băgat la somn, nu înainte de a concluziona că ziua ce tocmai s-a încheiat a fost cea mai frumoasă de până  acum.

Dimineaţă nu apuc să ies bine din parc că într-una dintre stâncile pe lângă care trec văd o ditamai grota cocoţată la câteva sute de metri deasupra drumului. Pare că există și o potecă de acces și încerc să găsesc plecarea din şosea. După câteva curbe găsesc un indicator care e numai în thailandeză, dar îmi este suficient. Las scuterul și plec la deal. După un urcuş destul de greu ajung în gura unei peşteri cu dimensiunile unei catedrale.

Grota are multe ramificații în adâncime, la unele se vede și luminiţa de la capătul tunelului. Plec în explorare curios la ce voi găsi de partea cealaltă a muntelui, dar pe măsură ce sar din bolovan în bolovan, stratul de guano devine din ce în ce mai gros, iar zgomotul mai asurzitor. Milioanele de păsări și lilieci ce locuiesc în peșteră par a nu fi de acord cu planul meu. Decid să nu verific pe propria piele dacă filmul lui Hitchook e doar ficţiune, așa că fac cale întoarsă. Cobor la şosea și plec mai departe spre nord. Pe drum îmi mai încerc norocul cu două parcuri naţionale mai mici, amândouă par părăsite complet, într-unul vizitez cascada Phulangka, ascunsă într-un defileu abrupt.

Pe masură ce merg către nord drumul începe să se aglomereze, se simte că mă apropii de civilizaţie. Mă opresc la cascada Phu Sang unde mă bag din nou la bălăceală alături de câțiva puşti extaziaţi de camera subacvatică.

Plec mai departe revigorat și mă opresc în Ching Khong la un un hotel cochet situat pe malul Mekongului. Mă trezesc cu noaptea în cap să prind răsăritul și la recomandarea fetei de la hotel plec spre vest pe un drum pe care Google îl vede comunal, și care ţine malul râului până  aproape de Golden Triangle.

Pe drum fac și prima pană, dar sunt ajutat de un motociclist binevoitor care mă ghidează până  la prima vulcanizare. Fac și pauza de prânz tot acolo și aflu de la samaritean la un pahar de bere că e de profesie…poliţist.

Trec repede și de Golden Triangle, un loc banal dacă faci abstracţie de faptul ca e punct de întâlnire a trei țări și că are un trecut zbuciumat datorită comerţului cu opiu. Încep să urc spre Doi Mae Salong, peisajul devine din ce în ce mai interesant, pe amândouă părţile se succed vestitele plantaţii de ceai. Multe pensiuni cochete, câteva resorturi, se simte ca am intrat în zona turistică. Verific de curiozitate pe booking vreo două care mi se par mai deosebite dar plec repede mai departe. Găsesc din întâmplare un complex de trei vile cu o poziție superbă, preţul nu e prohibitiv, iar camera arată frumos. Dimineață reuşesc să prind răsăritul și îmi văd de drum spre sud vest.

Pe traseu fac o pauză de belvedere la un templu aşezat pe vârful unui deal. Trec fără să mă opresc prin Fang și încep să urc spre faimoasa staţiune Doi Angkhang.

Staţiunea regală de cercetări agricole arată spectaculos, sute de specii de plante formează o gradină botanică uriașă brăzdată de zeci de poteci și alei. Staţiunea e strânsă între munţi și are un micro-climat unic, dimineață termometrul coboară până la şapte grade Celsius. La plecare dau o tură și prin satul Mu Ban Khum. Aici oamenii de munte cu privirea aspră încă folosesc la transport căluți liliputani în locul cailor putere motorizaţi.

Cobor și mai mult spre sud și după ce trec de Chiang Dao încep să urc din nou spre vest cu obiectivul de a ajunge în Pai, sau dacă timpul în permite, direct în Mae Hong Son. Pe drum intru în vorbă cu germanul Thomas ce călătorește cu o motocicletă de enduro. Este a douăzeci și doua oară în Thailanda, îmi povestește foarte multe lucruri interesante la o cafea și rămâne să ne revedem în Pai. Până în oraș mă opresc la cascada Mork Fa unde mă bălăcesc încă o dată și la izvoarele termale Tha Pai unde mă relaxez după o zi plină.

Ajung pe înserat la destinaţie și mă cazez la o pensiune primitoare aproape de centru. După o plimbare scurtă mi se confirmă ce mi-a povestit Thomas. Orașul e un fost loc de întâlnire al hipioţilor dornici de libertate și de iarbă ieftină, dar între timp a fost cucerit de turiști desculţi cu cămaşa înflorată, veniţi cu charterul și cu cardul de credit în buzunar. Ne-am întâlnit din nou la o bere și am stat la poveşti până  târziu în noapte…

Dimineaţa plec direct spre Chiang Mai, îmi iau rămas bun de la poneiul motorizat și iau avionul până  în Bangkok cu destinaţia finală insula Koh Tao.

 

 

Săptămânile 4 și 5 – Insula Koh Tao și Chumpon

Ajuns în Bangkok mă îndrept spre gara Hua Lamphong. Iniţial îmi propusesem să iau tot avionul spre Chumpon, dar la sfatul germanului am decis să încerc varianta unei cușete la trenul de noapte. Fac economie și la transport și la cazare, în plus am și transportul inclus către ferryboat-ul din Chumpon. În gară am parte și de un moment ceva mai special. La un moment dat se aude un fluier și toată lumea se ridică în picioare. Noi, farangii ne uităm miraţi în jur neștiind ce se întâmplă. Începe să cânte imnul naţional și instinctiv ne ridicăm și noi în picioare. Încă un fluier și toată lumea îşi reia activitatea normală. Frumos.

Mă urc în tren, mă aşez pe banchetă și încerc să-mi dau seama dacă nu cumva am greşit vagonul. Nici urmă de cuşetă sau de pat. Mai trece o oră și la un moment dat un steward mă roagă zâmbind să mă ridic. Imediat începe un mic moment de magie: trage un mâner, mişcă din mâini cu rapiditate, încă o cută rebelă și …voila! Am dormitor cu cearşaf apretat și perdeluţă verde. La 6 dimineața , cu câteva minute înainte de sosirea trenului în gară, stewardul vine să verifice daca m-am trezit, îi mulțumesc și … Chumpon. Nu am timp să mă dezmeticesc, ca ne iau în primire cei de la ferry: “Koh Tao, green bus”. Urc pe jumătate adormit în autocar și în scurt timp suntem deja pe catamaran, cap compas Koh Tao.

Barca zboară pe apă și în mai puțin de două ore suntem în port. Aici am un deja-vu. Insula care în review-uri e liniștită, loc perfect pentru relaxare, scufundări și plimbări prelungite, geme de ATV-uri, turiști petrecăreţi și localnici care de care mai insistenţi sa-ţi vândă ceva. Ca să nu am surprize și cu resortul de scufundări decid să văd cu proprii ochi cât de reale erau pliantele de prezentare online și după o discuţie de vreo oră cu un irlandez simpatic parchez bagajul la Sairee Cottage Diving.

Următoarele trei zile se pot rezuma la trei cuvinte: diving, cină cu apus de soare, somn.

În prima seară încerc să fac o tură de acomodare cu viața de noapte agitată ce-mi aduce aminte de Costineștiul anilor ‘90, dar mă retrag rapid la somn. Mă amăgesc că de la scufundări mi se trage, deşi o voce maliţioasă îmi şopteşte ceva în ureche legat şi de vârstă…

În a cincea zi decid să fac o pauză de scufundări și închiriez un caiac. Pusesem ochii pe câteva locuri de snorkeling ce păreau promiţătoare. După vreo zece kilometri în care am tot schimbat padela cu snorkelul am ajuns și în golful Shark Bay. Aici instructorii de diving mi-au spus că dacă am noroc și nu fac mult zgomot pot vedea “some baby sharks”. După vreo două ore în care nu reuşesc să mă decid dacă e ghinion sau noroc că nu am întâlnit rechini, mă aventurez la vreo două sute de metri depărtare de mal. Marea e din ce ce în ce mai adâncă, peştii frumos coloraţi nu prea se mai vad, mă pregătesc să mă întorc.

Deodată o nălucă de culoare închisă apare și dispare la vreo 15 m sub mine. “Rechinul!”, mă curentează un gând. “Baby shark, pe naiba” ţipă instinctul de conservare. Mi-e ciudă ca nu am apucat să dau drumul la aparatul de filmat, mă bucur ca a plecat. Ba nu. Revine. De data asta nu mai pleacă așa repede, apuc să pornesc camera. “Black tip reef shark, black tip reef shark”, îmi tot repet în gând. “Nu atacă omul”, încerc eu sa-mi potolesc instinctul de conservare. “Da, știu. Așa încep și reportajele pe Discovery” vine imediat replica sarcastică. Mă calmez, rechinul nu se mai îndepărtează…

Uite, încă unul! Şi încă unul! Ba nu, doi! După vreo zece minute vreo şapte rechini de aproape un metru jumătate fac horă la câțiva metri sub mine. “Ok, un rechin nu atacă omul. Dar mai mulţi?” ţipă vocea interioară . Încerc să stau calm și să nu fac mişcari bruşte. Cu coada ochiului văd mişcare. Un rechin de toată frumuseţea vine tacticos spre mine la suprafața apei. E timpul să testez teoria cu mişcările bruşte. Se sperie și pleacă. Ufff, nu am apucat să pornesc camera. Rechinul parcă mă aude și revine. De data asta nu mai mişc, nici măcar butonul camerei. 5 m..4m..3 m…2 m… Cedez primul, rechinul face dreapta și apuc sa-l filmez cum se îndepărteaza ușor. Decid ca nu mai am nervi pentru încă un duel și o iau ușor-uşor spre mal. Ajung pe pământ pachet de adrenalină și strig la cei câțiva turiști care stau la soare să intre în apă daca vor să vadă rechini. Obţin exact efectul advers de la o mamă care începe sa-şi strângă bagajele în viteză.

Reuşesc să-mi cobor pulsul la valori normale, pun caiacul din nou la apă și fac cale întoarsă. Ajuns în cameră îmi dau seama că în toată aventura de astăzi nu am luat în calcul un singur factor. Cele câteva ore de snorkeling cu fața în jos înseamnă spatele întors soarelui. Care s-a răzbunat și mi-a oferit prima insolaţie după foarte mulţi ani. Așa că următoarele 24 de ore dorm aproape continuu.

Proaspăt revenit din hibernare decid să mă urc din nou în şa. O Honda incălţată cu anvelope de scandal urmează să-mi arate împrejurimile de la înălţimea celor cateva sute de metri ai insulei. Așa că dis-de-dimineață plec spre Mango View Point unde după câțiva kilometri de drumuri desfundate am parte de primele momente de relaxare după multe zile de agitaţie.

Cu bateriile încărcate plec mai departe, luând la rând golfurile de pe partea estică. Aici găsesc multe casuţe liniștite și cochete ascunse în vegetaţie luxuriantă, cu plaje minuscule cu ape turcoaz furate ţărmului stâncos. O atmosferă total opusă față  de partea de insulă pe care locuiesc. Am timp și de câteva reprize de snorkeling, mănânc o supă la o terasă la care sunt singurul rătăcit și mă întorc seara în staţiunea agitată și veselă cu masca zen bine fixată pe față, dar care se dizolvă rapid după prima bere.

Urmatoarea zi îmi fac curaj să plec la încă o tură cu caiacul, de data asta în partea de nord a insulei, vestită pentru ale sale grădini japoneze submarine. Ajuns acolo realizez rapid că numele nu vine de la floră, ci de la multele specii de pești colorați care ţi se încurcă printre picioare încă de la mal. Un acvariu gigantic cu apa mică și nisip fin, protejat de valuri și în care zeci de specii de peşti multicolori nu au altă ocupaţie decât să se lase admiraţi. O încântare pentru copiii mici și mari. Cu greu m-am lăsat luat de la locul de joacă. Seara decid că vacanţa s-a terminat, iar de a doua zi încep şcoala.

Aşa că luni mă prezint frumos la scoala de diving cu carnetul de scufundări semnat și mă înscriu la gimnaziu. Mai exact la cursul de Advanced Open Water ce urma să mă ţină ocupat urmatoarele zile. Cu manualul în ghiozdan, mă duc la bibliotecă și mă pun cu burta pe toceală: buoyancy, night diving, deep diving, underwater navigation, wreck diving. Tot atâtea capitole de învăţat și de testat atât în teorie, cât și practică.

După atâta școală decid să plec în vacanţă. Așa că a doua zi dimineață după examenul final sunt cu rucsacul în spate în drum spre feriboat. Destinaţia: Chumpon. Mă apropii de casa de bilete și am un şoc. Coada se întinde pe câteva sute de metri. Demoralizat mă pregătesc să mă aşez la rând, dar am inspiraţia să întreb: “Chumpon direction?”. “No, Koh Samui and Koh Phangan” mi se răspunde. Întreb un angajat și mă îndrumă către coada corectă. Cinci oameni în fața mea. Iau bilet și încerc să rezolv misterul. Lumea se uita la mine ca la urs. “It’s the full moon party, man!” îmi raspunde un englez spălăcit cu berea în mînă. Aha, deci toată lumea vine la party pe insule, tu pleci. Ciudatule!

Ajung în Chumpon și închiriez o mobră. Citisem pe net despre un parc naţional din apropiere cu temă marină. Pun destinaţia pe GPS și spre seară ajung la Mu Ko Chumpon National Park. Mă întâmpină acelaşi ranger mirat de vederea farangului rătăcit. Urmează discuţia elevată cu mâinile, semnul internațional de somn, semnul internațional de “hai cu mine”. Ajungem la locul de cazare, cameră cu televizor, aer condiționat, 490 Bahn. Wi-fi-ul se gudură pe lângă o reţea free. Îi las sa-și facă de cap. De curiozitate verific viteza. Fibră optică. Normal, sunt singurul turist.

Dimineaţa mă trezesc bine dispus, caut vreun sfert de oră pe cineva căruia să-i las cheia și plec în recunoaștere. Imediat găsesc și prima destinaţie. O potecă suspendată din lemn mă ameteşte vreo două ore prin pădurea de mangrove. Un râu leneş se pierde încet în mare. Copacii se ridică pe catalige să nu se ude la picioare. Câțiva peşti ciudaţi nu se hotărăsc dacă le place dulce sau sărat. Miroase a nămol.

Revin la civilizaţie și decid că mai vreau. Intru în muzeul parcului și aflu ca este o problemă. Celălalte locuri interesante sunt vreo 40 de insuliţe înşirate de-a lungul coastei. Există și varianta unei bărci închiriate, dar sunt singurul turist, deci nu am cu cine împărţi costurile. Mă decid repede, plec la Bangkok tot cu trenul așa că tocmai am facut bani de barcă.

Plimbarea durează vreo şase ore timp în care vizitez 5 insule, fiecare cu repriza ei de scufundări. Două sunt casă pentru câteva milioane de păsări, una e rezervată de broaştele ţestoase, dar încă nu a inceput sezonul. Într-una aş fi naufragiat eu câteva zile, dar nu se poate, e rezervaţie naturală.

Mă întorc pe seară în Chumpon, găsesc rapid un loc de dormit. A doua zi mă plimb hai-hui prin oraș, seara sunt spectator de ocazie la varianta locală pentru “Vocea României”.

Târziu în noapte mă urc în trenul de Bangkok, aceeași cușetă cu perdeluță verde, somn până  la destinaţie. Cum mai am două nopţi de stat în Thailanda decid sa-mi fac de cap. Profit de abilitatea de rezervare a internetului și mă cazez la 5 stele la o treime față de ce e prin Europa. Așa că ultimele două zile le rezerv mojito-ului (adică frecatul mentei) și cumpărăturilor. Ocazie cu care vizitez și Chatuchak Weekend Market, un loc bun de căscat gura la miile de produse, dar nu atât de inspirat dacă îți propui să nu depăşeşti greutatea admisă a bagajului de mână.

După încă un drum obositor de aproape douăzeci și patru de ore am ajuns din nou pe plaiuri mioritice având surpriza unui comitet de întâmpinare oficial.

 

 

Aici e o selecţie de poze, cu tot cu locaţia unde au fost făcute.

 

L.E.: În loc de epilog

“Articol înscris în concursul <Thailanda, te iubesc!>, organizat de KLM România în colaborare cuT.A.T. Balkans și Tedoo.ro


Citeste prin RSS

Mai 2014
L M M M V S D
« Apr   Iul »
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031